E - încă - puțin ciudat să-ți
poți face publice ultimele gânduri. Cred că, de cele mai multe ori, ești bolnav
și numai la asta nu-ți mai zboară gândul. Sau într-o situație care nu-ți
permite asta....cu toată tehnologia avută la îndemână. De aceea mă bucur (ciudat sentimentul pe care văd
că pot să-l am în preajma morții!) că am putut citi luni seara ultimele rânduri
scrise de Ligia. Ele sună cam așa:
”Astazi m-am abandonat...Am uitat de corp, l-am lasat, nu mai are nici
o importanta acum. Merg inainte spre lumina. Ma las purtata in lumina. Nici o
amintire, nici un regret, fara sa privesc inapoi, fara teama viitorului meu.
Doar lumina. Doar aceasta fiinta pura, aceasta iubire, aceasta bucurie. Mai
presus de toate, aceasta pace. Pace in clipa asta eterna, pace acum, pace
acum...”
Sunt rânduri scrise de un om care
știa că moare. După o lungă și - mai mult ca sigur! - urâtă bătălie cu noțiunea
de ”prea devreme” fiindcă împlinise doar 44 ani în septembrie anul trecut.
Nu știu dacă
sunt frumoase, nobile, deosebite. Știu că sună trist când vă voi spune că mie-mi par doar puțin ciudate. Poate asta a simțit ea în ultimele ei momente,
poate altcineva intim ei a simțit că trebuie să scrie asta pe pagina ei.
Am aflat că deși a plecat de-aici de vreme
îndelungată se va întoarce aici pentru a-și odihni pentru eternitate trupul
obosit de boală. Iar mă bucur. O bucurie
tâmpă, generată de-o mândrie locală, puțin prostească, așa cam cum o au mulți
din cei ce adăstează o vreme prin locul unde mă aflu și eu de când mă știu.
N-am să particip nici la priveghi, nici la înmormântare deși, la
priveghi cel puțin, aș putea ajunge. Dar, așa cum am mai mărturisit și aseară,
n-am mai plâns de 17 ani de când mi-a murit tatăl și nu vreau să reîncep acum. Nu
pot! S-au cam strâns multe pe la mine înăuntru și mi-e că de-mi dau drumul nu
mă mai opresc ușor. În plus, vreau să o țin minte așa cum era când era în
viață: frumoasă. Foc de frumoasă! Și cu niște ochi în care dacă nu erai atent
te tăiai de albaștri ce erau.
Mă mai bucur că n-a trecut
de pomană prin lumea asta. Deși îi va fi foarte greu fără ea, a rămas în urma
ei un băiat. Întotdeauna am mers pe pricipiul că nu e important ce lași pe
lumea asta ci pe cine. Așadar repet, din punctul meu de vedere Ligia n-a
trecut degeaba pe-aici.
Cam atât. Mai mult nu mai știu ce să scriu. Unde mai pui că, recitind spre
corectare textul, am redevenit trist
și am realizat că devin și incoerent dacă nu mă opresc.
Zbor ușor Ligia!
Brașov, Șchei, 25 februarie 2015
